Traducerile legalizate: când semnătura traducătorului nu e de ajuns...
Ați primit vreodată un răspuns de la o instituție de genul: „traducerea trebuie să fie legalizată”? Și v-ați întrebat dacă asta e același lucru cu o traducere autorizată sau e ceva diferit?
E diferit. Destul de diferit. În paragrafele următoare puteți găsi explicații detaliate.
O traducere legalizată pornește exact ca una autorizată – un traducător atestat de Ministerul Justiției face traducerea, o semnează, o ștampilează. Până aici, totul familiar. Diferența apare la pasul următor: traducerea ajunge la notar, unde i se aplică o încheiere de legalizare, adică serviciul oficial numit „Legalizarea semnăturii interpretului și traducătorului autorizat„. Notarul certifică practic că semnătura de pe traducere aparține traducătorului respectiv și că acesta este autorizat să facă ce a făcut. Găsiți detalii despre tarifele notariale în vigoare aici.
Simplu în teorie. În practică, implică mai mulți pași decât v-ați aștepta.
Setul capsat – pentru că da, e vorba de un set fizic, nu doar de o hârtie în plus – arată așa: primele pagini reprezintă fotocopia originalului, urmează traducerea, iar la final vine încheierea de legalizare, conform Ordinului Ministrului Justiției nr. 2333/2013. Totul capsat, semnat și ștampilat între pagini, atât de către traducător, cât și de către notariat. Și întotdeauna se pregătește un set în plus, pentru că unul rămâne la notar în arhivă.
Acum, un lucru pe care mulți îl află prea târziu: dacă aveți deja o traducere autorizată și ați decis că, de fapt, aveți nevoie de una legalizată, nu se poate „converti”. Nu mergem cu ea la notar să pună o ștampilă în plus. Se ia de la zero – fotocopia originalului, traducere nouă, set nou, drum la notar. Dacă traducătorul a predat deja varianta autorizată și trebuie acum să refacă totul în format legalizat, pot apărea costuri suplimentare și întârzieri. Merită să vă informați din timp.
Și mai e un aspect care surprinde lumea.
Nu orice document poate fi tradus cu legalizare notarială. Nu e o capriciu al traducătorului sau al notarului – e lege. Art. 319 din OMJ 2333/2013 e foarte clar în acest sens:
Înscrisul care se traduce se prezintă notarului public în original – fie un înscris sub semnătură privată căruia i s-a dat dată certă, legalizare de semnătură ori certificare, fie un înscris autentic – sau în copie legalizată ori certificată de autoritatea competentă. Nu se poate legaliza semnătura interpretului și traducătorului autorizat dacă înscrisul prezentat spre traducere este în copie simplă.
Cu alte cuvinte, se pot legaliza doar traducerile documentelor provenite de la instituții ale statului sau de la notariate. Un contract între două firme private, o factură, un document intern al companiei voastre – toate acestea, în copie simplă, nu pot fi traduse legalizat. Notarul nu poate și nu are cum. De aceea, în această situație se practică realizarea unor copii legalizate ale acestor documente. Este un artificiu, de fapt… Altfel, singura variantă rămâne traducerea autorizată.
Cât despre costuri – și știu că asta e întrebarea care urmează – onorariul notarului variază în funcție de numărul de exemplare, conform Anexei nr. 1 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 177/C/2024. La acestea se adaugă, de regulă, și un cost suplimentar din partea traducătorului: asamblarea seturilor, semnăturile și ștampilele între pagini, papetăria, tonerul, deplasarea la notar. Nu sunt „capricii”, ci un efort concret și timp real.
Deci înainte să comandați o traducere, un singur sfat: spuneți-ne exact unde va fi folosit documentul și ce vi s-a cerut. Cinci minute de clarificat din start vă scutesc de refăcut totul de la zero.