Probabil ați primit la un moment dat un email de la o instituție sau de la un avocat care zicea ceva de genul: „vă rugăm să depuneți traducerea autorizată a documentului.” Și v-ați întrebat, pe bună dreptate: ce-i aia mai exact?

Hai să lămurim treaba.

O traducere autorizată este o traducere realizată de un traducător autorizat de Ministerul Justiției – adică cineva care a trecut printr-un proces de atestare și are dreptul legal să semneze și să ștampileze traduceri cu autoritate oficială. Pe ultima pagină apare semnătura lui, ștampila, și o mică formulă prin care confirmă că traducerea este fidelă originalului. Fără notar. Fără drumuri suplimentare. Fără taxe de legalizare.

Aparent, e simplu… Ei bine, da și nu. Pentru că dacă ați fi întrebat un jurist în urmă cu zece ani „unde scrie că traducerea autorizată există?”, s-ar fi scărpinat în cap. Și azi ar face același gest.

Traducerea autorizată nu are cadru legal în România. Nu există nicio lege, niciun ordin ministerial, niciun act normativ care să o descrie, să o definească sau să o reglementeze ca atare. E un fel de practică apărută din nevoi reale, acceptată treptat de instituții, instanțe, firme private, și care a ajuns să fie cutumă – adică funcționează pentru că toată lumea a acceptat că funcționează.

De ce s-a întâmplat asta? Din rațiuni practice, în principal.

Legalizarea notarială a unei traduceri – adică varianta cu ștampilă de notar, cu fotocopia originalului capsată la traducere și cu formula specială prevăzută în Ordinul Ministrului Justiției nr. 2333/2013 – e un proces mai lung, mai scump și mai anevoios. Trebuie să mergeți la notar, să plătiți o taxă, să aveți fotocopii, să stați la coadă. De asemenea, traducătorul care semnează traducerea trebuie să fie înregistrat la notarul care aplică încheierea de legalizare (adică trebuie să meargă la notar și să depună personal într-un registru specimenele de semnătură și ștampilă). De asemenea, pentru a-i fi acceptată solicitarea de înscriere la un anumit notar, traducătorul trebuie să prezinte autorizația în original, pe spatele acesteia trebuind să existe mențiunea înscrisă de tribunalul la care este înscris traducătorul autorizat:

„Interpreţii şi traducătorii autorizaţi în condiţiile prezentei legi sunt obligaţi să solicite, în termen de 60 de zile de la data autorizării, luarea în evidenţă la tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază.”

 (Articolul 6^1 alin. (1) din Legea nr. 178/1997, corelată cu Articolul 321 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici nr. 36/1995). 

Unele notariate cer chiar și o adeverință de la tribunal care să ateste înscrierea traducătorului la instanța respectivă). 

De multe ori, pentru un document intern al unei firme sau pentru o traducere care merge la un dosar de licitație, toată procedura aceasta e pur și simplu disproporționată față de nevoie. Și mai e ceva. Nu orice document poate fi tradus cu legalizare notarială și Articolul 319 din același Ordin 2333/2013 spune negru pe alb:

„Nu se poate legaliza semnătura interpretului și traducătorului autorizat dacă înscrisul prezentat spre traducere, înfățișat notarului public, este în copie simplă.”

Mai mult, în momentul legalizării traducerii documentul tradus trebuie să prezentat notarului în original sau în copie legalizată sau certificată de o autoritate competentă. Asta înseamnă că dacă aveți un contract între două firme private, o factură, o situație financiară sau orice alt document fără „girul” statului sau al unui notar, notarul pur și simplu nu poate legaliza traducerea. Nu refuză din rea-voință – îi interzice legea.

Deci ce faceți în cazul respectiv? Traducere autorizată, fără legalizare.

Un lucru pe care trebuie să-l știți: dacă aveți nevoie ulterior de o traducere legalizată și ați primit deja una autorizată, nu puteți pur și simplu să mergeți cu ea la notar să „o legalizeze”. Nu funcționează așa. Traducerea legalizată se pregătește de la zero, într-un set alcătuit din fotocopia originalului, la care se atașează traducerea o pagină pe care se printează încheierea de legalizare prevăzută de lege. E un produs diferit, care nu se poate realiza cu mici modificări sau adăugiri la traducerea autorizată.

Prin urmare, de ce acceptă (aproape) toată lumea traducerea autorizată dacă nu există o bază legală clară? Pentru că e acceptabilă conform cutumelor curente, economisește timp și bani, iar mediul de afaceri și instituțiile de stat au înțeles că nu are sens să blocheze procese pentru o formalitate când esența – cu alte cuvinte condiția transmiterii de conținut în mod fidel față de original, există deja, fiind responsabilitatea unui traducător autorizat de Ministerul Justiției.

Instanțele o acceptă, ca majoritatea instituțiilor de stat. Firmele private o acceptă. 

Dacă nu sunteți siguri ce tip de traducere vă trebuie, spuneți-ne care e documentul și pentru ce îl folosiți – și vă spunem exact ce variantă se aplică în cazul dvs.